Sergiu M. Brădean

Home » 2014 » February

Monthly Archives: February 2014

Cu Isus de-a pururi e placerea mea!

Nelu Moț și Cristi Rîpan dau glas unui imn deosebit.

Porunca Pocăinței

Faptele Apostolilor 17:30 – „Dumnezeu … poruncește acum tuturor oamenilor, de pretutindeni să se pocăiască

Image

Biserica Creștină Baptistă Harul din Mihăiești, Județul Hunedoara

Cuviosul Marcu Pustnicul (Ascetul) afirma că, “toată felurimea poruncilor întru una se cuprinde: în porunca pocăinței”. De aceea porunca pocăinţei este destul de veche, ea răsunând de-a lungul timpului prin gura profeţilor care au vorbit din partea lui Dumnezeu. Prorocii Isaia, Ieremia, Ioel în primele capitole ale scrierilor lor transmit îndemnuri la pocăinţă, de asemenea propovăduirea prorocului Iona a adus o atitudine de pocăinţă poporului din Ninive! (Luca 11:32).

Trecând în Noul Testament, mesajul pocăinţei a avut un debut deosebit prin înaintemergătorul Domnului Isus, Ioan Botezătorul, acesta chemând poporul din vremea aceea la roade vrednice de pocăinţă   (Matei 3:8).

În viaţa Domnului Isus Hristos, porunca pocăinţei a ocupat un loc predominant. Evanghelia după Marcu ne relatează faptul că Domnul Isus după botez, îşi începe lucrarea zicând: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”(Marcu 1:15) sau „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”(Marcu 2:17). Astfel, Evanghelia sau vestirea Împărației lui Dumnezeu este organic legată de propovăduirea pocăinței. Sfântul Vasile cel Mare, făcând trimitere la propovăduirea înaintemergătorului și a Domnului, face pocăința “cel dintâi așezământ al Eticii lui”. De altminteri, unicul mijloc pe care îl deține omul pentru a răspunde chemarii lui Dumnezeu și pentru a primi harul Sau, nu este calitatea morala, ci pocăința lui. (more…)

Humility and Leadership – Smerenie și Conducere

Pe cine creditezi pentru succesul tău ca lider sau conducător?

De prea multe ori vedem indivizi care în poziții de conducere suferă de complexul de dumnezeu (god complex). Mai popular spus indivizi care cred ca ei au dat “gaură la macaroană”. Îi “reperezi” de la distanță, iar când deschid gura să vorbească, … îți crește tensiunea atât de la ce spun, dar și de la cum o spun. Din păcate, aceeași observație este valabilă și pentru unii pastori sau conducători din biserici creștine. Nu doar leadership-ul secular suferă de aroganță, mândrie și atitudine disprețuitoare fața de subalterni, ci și “liderșipul” unor biserici.

Poate că scuza noastră este așa cum observă și John Maxwell, liderii bisericii trebuie să fie “puternici, concentrați pe rezultat, ambițioși” sau trebuie să dea dovadă că sunt “siguri de sine și asertivi”.

Totuși, smerenia, sau umilința de sine nu înseamnă slăbiciune, ci este mai degrabă o trăsătură de caracter care arată siguranță și încredere. Să știi să creditezi în mod corect pe Dumnezeu sau pe alți oameni (chiar subalterni fiind) pentru realizările care depind de Dumnezeu sau de alții înseamnă să îți înțelegi locul și să fii conștient de domeniile în care ai nevoie de ajutor. În plus John Maxwell oferă în articol și câteva avantaje ale liderilor care sunt “hăruiți cu smerenie”.

Image

Eu personal trebuie să recunosc – și am fost nevoit deja să observ asta și din greșeli propri – nu funcționez bine de unul singur. Cel mai bine funcționez ca păstor în echipă. Atunci când împart resopnsabilitățile cu alții și am încredere că și alții pot să facă ceva, deși sunt un perfecționist, rezultatele sunt peste așteptări.

A Leader’s Need for Humility

By John C. Maxwell.

When people talk about leadership, they don’t use the word “humility” very often. More likely, they describe a leader as strong or focused or ambitious. They would probably say the leader is confident or assertive. “Humble” may not ever come up, and if it does, it might not be used as a compliment.

But I believe humility is a character trait that every leader should value and develop. I define it as an everyday choice to credit God for our blessings and others for our successes. Humble leaders understand their place in light of God and others. It doesn’t mean that they devalue their own strengths, just that they acknowledge the areas where they need help. Rick Warren put it this way: “Humility is not denying your strengths. Humility is being honest about your weaknesses.” (more…)

Jesus Doesn’t need Twitter Followers

 

Ce preferi Twiter sau Facebook?

Jesus Doesn’t Need Twitter Followers

By Brad Powell

 

Q: Our church is full of people who claim to be following Christ but refuse to get involved in the mission he gave us. They aren’t doing anything personally to reach the lost, serve the poor, help the hurting or make disciples. They love attending church and listening to sermons, the “deeper” the better, but they do nothing with them. What’s the problem? How do we change it?

A: You’re not alone. It’s a problem we have to fight in all of our churches. I believe the problem stems from a basic misunderstanding of what it means to follow Jesus. Twitter provides a great picture of the problem.

Twitter is built on the concept of “following” people. But to follow someone doesn’t involve changing your life. All you have to do is click “follow,” and it’s done. Then, you wait. You wait for them to deliver some inspired or helpful golden nugget for you to ponder—or not to ponder.

Interestingly, even if you never read any of their tweets, you are still considered to be “following” them. It’s a very passive relationship. There are no responsibilities. There’s no accountability. There’s just a one-time click on a “follow” button. It’s easy.

Sadly, this has become the perfect picture of what following Jesus means to many professing believers and churches. It’s a passive follow rather than an active follow. All a person has to do is say a prayer, get baptized or join a church, and the “follow” button has been clicked. After that, they just wait for inspiring messages to be delivered. Whether they listen or not, respond or not, change or not, they are still Christ followers. It’s easy.

That’s not the way it’s supposed to be. At least not according to what Jesus taught and the early disciples demonstrated.

Matthew 4:19-20: “‘Come, follow me,’ Jesus said, ‘and I will make you fishers of men.’ At once they left their nets and followed him.”

Luke 14:27, 33: “And anyone who does not carry his cross and follow me cannot be my disciple … In the same way, any of you who does not give up everything he has cannot be my disciple.”

Of course, diagnosing the problem is easy; solving it is tough.

If we’re going to get our churches back on mission, we have to get them actively following Jesus.

They can’t just sit around and wait for the next great teaching about Jesus. They need to be actively applying Jesus’ teachings. As James wrote, “Anyone, then, who knows the good he ought to do and doesn’t do it, sins.”

We all face this problem. We sure do at NorthRidge, the church I’m privileged to pastor. By God’s grace, we have seen thousands of people click the button to “follow” Jesus. But we haven’t done a great job of moving the majority of them beyond waiting for the next inspiring talk or service.

To be honest, I think we’ve unwittingly created this dependency. Our services are inspiring and energizing. All a person has to do is be there.

But this isn’t what makes a true or fully devoted Christ follower. That requires activity—receiving something, leaving something, giving up something, doing something. It demands responsibility and accountability.

We want people to know there’s nothing they can do to earn a relationship with God. That requires passively receiving grace by faith. But we don’t want to leave it there. God doesn’t. We also want people to know that, when grace is genuinely received, it leads to good works. This is the clear, two-sided message of Ephesians 2:8-10.

In recent days, we’ve been seeking to significantly change the way we teach and our strategy for making disciples. While we certainly want the people of NorthRidge to faithfully gather, it’s not enough. We want the gathering to “stir them up to love and good works.” We are now refusing to be satisfied with passive Christ followers. We are now aggressively investing ourselves in creating a ministry that, in love, embraces and encourages the tension that comes with challenging people to get active in their faith—to keep growing into true disciples.

Our responsibility as leaders is to encourage, expect and then provide opportunities for equiping them to genuinely follow Christ. They shouldn’t just passively listen to others teach the Bible. They should actively study it for themselves. They shouldn’t just passively let the church tell people about Jesus. They should actively be telling people about Jesus. They shouldn’t just passively hope the church is helping the poor and hurting. They should be actively helping the poor and hurting. They shouldn’t just passively watch as the church seeks to make disciples. They should be actively seeking to make disciples. After all, they are the church.

Of course, we need to remember that, even if we fulfill our responsibility, there will always be those who follow passively. During Jesus’ earthly ministry, the vast majority of people who followed him turned out to be passive followers. Though we don’t like it, we’re sure the same will be true of our ministry. But we’ve decided to do everything we can to make sure it’s because of their choice, not our neglect.

Brad Powell, an Outreach magazine contributing editor, is the senior pastor of NorthRidge Church in Plymouth, Mich., a 2012 Outreach 100 church (No. 48 Largest). He is the author of “Change Your Church for Good” (Nelson) and consults with church leaders to help them lead their churches through transition.

Sursa: Outreach Magazine

A iubi ca Isus Hristos!

Domnul Isus Hristos a spus in Evanghelia dupa Ioan 13: 34, 35 “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

Privind la spectacolul actual oferit atât de scena politică dar și de societate, nu poți să nu observi că acestă țară, nu de mult subjugată ideologic de comunism, învață de mai bine de 20 de ani să trăiască în libertate, traversând din păcate un proces de secularizare accelerată, care ne îndepărtează de adevăratele valori morale. Egoismul și individualismul au luat locul comuniunii și dăruirii. Este dureros că în goana noastră egoistă după “mai bine” am uitat să iubim. Nu mai știm ce este dragostea și relațiile dintre noi sunt reci și distante.

Image

Provocare pe care Dumnezeu o aduce înaintea noastră în această lună Februarie (încadrată de ziua Sf. Valentin și Dragobete) este să redescoperim adevărata DRAGOSTE. Ea nu se vinde pe la tarabe, nu se găsește în săli de cinema sau la televizor, nu o descoperi nici în cărți și nici pe internet. Adevărata dragoste poate fi descoperită în Hristos. El a coborât din Slavă la noi pe pământ din dragoste, ne-a exemplificat dragostea câtă vreme a fost aici jos printre noi și ne-a demonstrat-o în mod absolut prin jertfa Sa pe Cruce. În plus, El continuă să ne iubească și de aceea nu ne-a lăsat orfani – ci ne-a trimis Duhul Sfânt, și tot din dragoste, mijlocește necurmat înaintea Tatălui pentru noi. Putem astfel să învățăm de la El să iubim din nou. O dragoste ca a Lui este gata de sacrificiu, merge până la capăt și nu are sfârșit. O dragoste ca a Lui trece peste jigniri, batjocuri, și iubește chiar și pe dușmani. Indiferent de circumstanțe, o dragoste ca a lui Hristos crește față de alții și îi ridică pe alții. În predica “Despre Iubirea Creștină” Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “iubirea care-L are ca pricină și temelie pe Hristos, este statornică și nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenințările cu moartea. Cel ce are dragoste creștină, oricate neplăceri ar suferi de la un om, nu, încetează să-l iubească; caci nu este influențat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos.”

Să învățăm așadar să iubim astfel și aceasta se va vedea în familiile noastre, în felul în care ne comportăm cu soți, soții, în felul în care ne creștem copiii, în felul în care ne respectăm părinții și batrânii, în felul în care arătăm bunătate pentru toți oamenii. Atunci, se va vedea dragostea noastră când îngrijim de orfani, de vaduve, când ne dăruim pentru cei săraci, când cei cu dizabilități vor avea parte de mâna noastră întinsă. Și toate acestea pentru că: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1Corinteni 13:4-8)

 

Fragment din articolul publicat în numărul 2 (Februarie 2013) în Buletinului Lunar al Bisericii Baptiste Harul din Mihaiești.

De ce lucrează Dumnezeu și prin predici slabe?

Image

Curcubeu peste Wilmore, KY, 2010!

 

Aceasta este și întrebarea care răsună în mintea mea foarte des. Cum se face că Dumnezeu vorbește și lucrează chiar și atunci când predicatorul face o treabă de mântuială prin predicare? De multe ori mi se pare că am predicat prost și îmi doresc să nu trebuiască să cobor de la amvon, sau vreau să mă ascund sub amvon. Dar la final, oameni care n-au nici un interes să mă încurajeze îmi spun că Dumnezeu le-a vorbit. Rămân uimit însă și că reciproca este valabilă: de multe ori când mi se pare ca predic așa de bine că parcă simt ca trebuie să cobor de la amvon și să iau notițe, oamenii rămân indiferenți sau chiar reci. Nu mai vorbesc de predici pe care le ascult și îmi pare rău că trebuie să îl numesc coleg pe cel care le predică dar realizez că Dumnezeu îl folosește și îi încununează predicarea cu roade. Cum e posibil așa ceva?

Am învățat că predica trebuie să fie o combinație de trudă, sudoare, în studierea textului Biblic, dar și înspirație și iluminare Divină. Pentru fiecare din aceste părți ale predicării este nevoie de timp, disciplină și dedicare, iar aici, poate să fie secretul predicării de succes. Totuși, lucrurile stau cu totul altfel. Într-adevăr Dumnezeu poate să onoreze timpul, dedicarea și disciplina predicatorului dar ceea ce conferă întotdeauna succesul necesar predicării este că “noi predicăm pe Christos cel răstignit …” (1Corinteni 1:23)! Peter Mead în acest articol afirmă că oricât de diluat ar fi mesajul atunci când Christos cel Răstignit este central, predicarea are rezultate neașteptate. Tonul articolului este unul oarecum acru, deoarece conștientizează declinul predicării în vremea noastră însă afirmația că “Dumnezeu lucrează în ciuda noastră” îl face vrednic de reflexie și de ce nu, chiar încurajator.

Why God Still Works Through Poor Preaching?

by Peter Mead

Last time we noted how Paul preached Christ and Him crucified. Paul understood that people are fully subject to their heart-level desires. They will only ever “choose” what they want to choose, but cannot choose what it is they want. The heart is the issue, and the gospel preached must offer a love so compelling that people will be drawn out of the deathly prison of their self-love.

However, the preacher at times feels the need to twist the arm and will of the listener into conformity to some set of Christian values. After all, if only people and society were more responsible, then we’d be in a better place! The emphasis on duty and morality and law all add up to a big dose of pressure. If you’ve really tasted of the gospel, this has a very empty feel to it. Yet many of us are so used to this kind of preaching that we assume this is proper Christian preaching. Bible texts become launch points for moralistic tirades. (more…)

Un Loc Sfânt!

… Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor. (Exodul 25:8)

Image

Podul “High Bridge” in Kentucky, nu departe de Wilmore. Pentru mai bine de 100 de ani a fost cel mai inalt pod din US.

 

Cea mai mare binecuvântare posibilă pe pământul acesta este ca Dumnezeu să locuiască între noi. În familia noastră, în casa noastră, în satul nostru, în țara noastră, în societatea noastră, în mijlocul nostru. Dar pentru ca locuirea Lui Dumnezeu între noi să fie posibilă, noi trebuie să îi facem un loc special, un loc “sfânt”. Contextul acestui verset ne provoacă să construim acest loc sfânt din ce avem mai bun, din ce avem mai scump, … Este vorba de un loc special care să medieze prezența Lui în viața noastră. În vechime a fost întruchipat pe rând de altar, cortul din pustie, templul, jertfa, Crucea, Biserica, … Astăzi însă, Dumnezeu nu mai cere un loc fizic – ceea ce nu exclude un astfel de loc fizic – El însă, ne oferă prezența Lui în viața noastră atunci când îi oferim un loc sfânt al întâlnirii noastre cu El, un loc al coabitării noastre cu divinul.

Bineînțeles în prealabil trebuie să trecem pe la Cruce, pentru a face pace cu El și pentru a lăsa ca dragostea Lui să picure în inima noastră. Apoi, putem să pornim în această aventură a găsirii și facerii acestui loc. Un loc confortabil pentru partenerul nostru de viață, pentru copiii noștri, pentru prietenii noștri, pentru frații și surorile noastre, … Făurirea acestui loc, înseamnă deschidere spre El, spre alții, vulnerabilitate, sacrificiu, durere, împlinire, bucurie pace, și încă o dată sacrificiu și frustrări. Dar în final, rezultă o legătură, o relație, o locuire împreună. Cea mai mare binecuvântare.

Odihna este necesară – Rest is esential

DSCF0902

Pentru mine abia acum începe Sabatul în adevăratul sens al cuvântului. Urmează o zi de odihnă după o altă zi ocupată, obositoare dar productivă. Articolul vine cu lămuriri dar și cu provocări. Suntem noi gata să integrăm teologia Sabatului în cultura noastră atât de “ocupată”?

Most of us own several devices that promise to save time: microwaves, smart phones, computers, email, cars, etc. Nevertheless, we are more stressed, medicated, and burned-out than at any other time in history. For some, the thought of taking a vacation or going on “retreat” might be considered a luxurious indulgence; for others a sign of personal weakness.

But Scripture speaks a different language. In the story of the Creation, rest turns out to be of equal significance to work. In the biblical understanding, a day starts at sunset: “And there was evening and there was morning, one day” (Gen. 1:5, NASB et al.). So, rest precedes work. But rest also follows work, as we read: “By the seventh day God completed His work which He had done, and He rested on the seventh day from all His work which He had done” (Gen. 2:2).

These two verses teach us that rest is not just a luxury for the wealthy or for those with four weeks of vacation a year. Rest lies at the foundation of creation: “God blessed the seventh day and sanctified it, because in it He rested from all His work which God had created and made” (Gen. 2:3). Therefore, God commanded his people to remember the Sabbath day, and to keep it holy (Ex. 20:8). Continual work without rest runs against the natural created order. The words of the prophets in the Old Testament make it clear that Israel’s failure to faithfully keep the Sabbath played significantly into their being led into exile. This fact would suggest that observing moments of rest is very difficult.

It probably says much about our attitude toward work and rest that in our understanding, the day starts at sunrise. In our purpose-driven culture (and churches), rest is deemed unproductive and thus granted to ourselves primarily out of necessity for the work of the next day. But restlessness can be dangerous spiritually. When our work is not shaped by rhythms of rest, our individual efforts acquire a weight of self-importance that blinds us to reality. We gradually believe that our individual efforts are responsible for our success. The Apostle Paul corrects this false notion when he says that even our good works are “prepared in advance for us to do” (Eph. 2:10, NIV). Rest is God’s way of equipping us for the work that he has given us to do.

Rest and retreat are not only for those with a predisposition to quiet reflection—introverts, journal-keepers, and pensioners. Sabbath-keeping is the primary way men and women created in God’s image remember that our work is not about us. We rise from sleep and go to work every morning as an act of stewardship for the creation that God has put in our care. By responding to God’s instruction to observe periods of rest—every day, once a week, or on retreats—we participate in God’s intention to bestow his Shalom on all creation, which of course will deeply influence our personal lives and relationships.

Steven Purcell is a director at Laity Lodge. He loves to travel. Someday he might even go to Reykjavik if he can figure out how to spell it. You can read his meditations on and artful responses to Lent in his book Even Among These Rocks. His article is adapted with permission from the original article “Rest Lies at the Heart of a Blessed Creation” at TheHighCalling.org. All rights reserved.

Sursa: Men of Integrity

Tim Keller – Does prayer really change things?

Poate Rugaciunea să schimbe ceva? – Tim Keller
O incursiune scurtă în valoarea rugăciunii.

Biserica și cultura “What if”!

DSC00142

L-am cunoscut în Los Angeles. Era târziu, eram foarte obosit după ce toată ziua condusesem mașina închiriată, pe care școala mi-a pus-o la dispoziție, nu am prea avut posibilitatea să îmi sun familia și eram sigur că sunt destul de îngrijorați; stăteam la intrarea clubului Mayan din centrul LA-ului. Discuțiile destul de intense ale colegilor treceau pe langa urechile mele fără să mă afecteze prea tare. Vorbeau despre Erwin McManus, un produs al școlii de lideri de la Asbury, care pusese bazele unei biserici “deosebite” în LA, numită Mozaic și care urma să țină un “Serviciu Divin” în acel loc (destul de renumit) de la ora 20:00, înainte ca la ora 22:00 clubul să-și deschidă porțile pentru alte “servicii”. A oprit o mașină în fața clubului și a coborât un bărbat îmbrăcat destul de modest, simplu, care ni s-a adresat cu o voce liniștită, chiar molcomă. S-a purtat foarte familiar cu noi toți deși ne întalnea pentru prima dată, însă ne considera pe toți colegii lui. Am fost impresionat atunci, iar apoi am rămas înmărmurit de cât de profund a predicat mulțimii de tineri adunați în “club”.

În acest articol Erwin McManus încearcă să ne trezească îmaginația și să ne facă să privim spre viitor înțelegând potențialul pe care Dumnezeu l-a investit în noi.

Erwin McManus: Imagine Tomorrow

The reality is that the church is really not a “what if” culture. We’re a “what is” culture. We’re informed by what is, and our precedent has more power than our imagination.

What Is the What If?

Looking back on all of the different things I’ve started throughout my life, I suppose it’s fair to say my addiction or dysfunction is that I’m a serial entrepreneur. While it may appear that I’m unemployed a lot, and I certainly have had a serious number of failures along the way, overall this neurosis has worked well for me.

Much of this has been a journey of self-discovery. Never having obvious natural talent, my passion and hard work compensated for what I lacked in innate gifting. Much of my life has been the result of great burdens, big dreams and fierce ambition driving me to find a way to overcome what was obviously lacking. What do you do when you see a future you must create and know you cannot do it alone?

In contrast, some people have obvious, extraordinary talent. When my daughter Mariah was 2 or 3 years old, it was already apparent that she was a musician. We were changing channels on the television and we hit this orchestra, but when we changed the channel again, Mariah started singing back in perfect pitch what the orchestra had been playing. I told my wife, “Go back, go back … Watch!” Mariah just started mimicking what was on the television. By the age of 3, I started writing songs with her. I’d tell her to just start singing, and I would put it to music and try to connect her with the extraordinary and obvious talent that was given to her somehow in her genetic code.

I admire people who are prodigious, people who have these extraordinary talents—the Mozarts of the world, the Picassos of the world. Maybe you’re one of those people. You just have this incredible talent from your first breath, but I’m not one of those people. I’m one of the people who has been searching for his particular talent all of his life. You know those kinds of people?

I told my son, “If you don’t have any obvious talent, then you have the gift of leadership.”

There are people who seem born to become world-class cellists or Olympic sprinters. They’re mathematical savants, or they have the gift of painting or sculpting. But then there are a lot of us who, in one spectrum of analysis at least, would be in the “No Perceivable Talent” category. That’s why we’re leaders: because we then begin to imagine a creation that is beyond our own capacity.

If you’re like me, you begin to experience a level of angst because you can see something that’s beautiful, but you have never had the talent nor the capacity to execute it or create it. You know that story needs to be told, that a world needs to be created, that a future needs to be shaped. That creates a dissonance between the idea that moves you and motivates you and the reality of your limited gifts, talents and abilities. If anything, I am immensely grateful that God decided to make me so untalented so that I would find myself dependent on the gifts and talents—the genius and beauty—inside so many other people.

(more…)